De la o vreme, aproape că nu trece noapte în care să nu-i visez profilul distins, de fată din camee, lipit cu atenţie între ramele bijuteriei. Spre deosebire de originalul pe care încearcă să-l imite cu atâta graţie, ea nu are chipul alb, ci de un verde bolnăvicios, întocmai ca al statuilor vechi cocoţate pe clădiri. Cu toate acestea, nu poţi spune despre că este un fals, tocmai pentru că nu are nimic în comun cu profilul după care a fost inspirat. Mai potrivit este să o consideri capodopera unor imitatori de mâna a doua care, în ignoranţa lor, au creat ceva unic.
Cu adevărat au greşit, însă, atunci când s-au gândit că fata din camee trebuie multiplicată. Astfel se face că acum trei nopţi, în timp ce visul îmi rătăcea printr-o prăvălie, am întâlnit-o sub formă de broşă într-o farfurie cu şuruburi şi piuliţe (erau şi vreo trei cuie pe acolo, dar cam strâmbe şi ruginite). Alaltăseară, însă, am găsit-o chiar pe masa de cafea, sub formă de cercei, pe când azi-noapte, aflându-se dumneaei în culmea obrăzniciei, mi s-a vârât în vis sub formă de agrafă.

 ****************************************************************

 Alte dăţi, însă, mă simt ca şi cum aş fi primit în dar o desagă fermecată din care pot scoate orice vreau eu, în limitele dimensiunilor sale (2×2 cm). La prima încercare am scos o muscă un pic moleşită de căldură, dar în bune condiţii de funcţionare, ceea ce mi-a înlesnit strădania de a o reînvăţa să zboare. La a doua extragere, însă, am fost oprită. Cineva sesizase că mi-au încurcat cadoul cu cel al sărbătoritului X (pasămite mai era un altul ca mine) şi vice-versa.
Am făcut, dar schimbul şi m-am ales cu un pistol cu apă… descărcat.
- Şi musca, aud o voce din spatele meu?
- ?!
- Dă-i musca băiatului. Tu nu-l vezi că plânge pentru că i-ai stricat cadoul?
L-am privit. Plângea, întradevăr. Plângea, iar la fiecare lacrimă îşi vâra mâna în desagă şi, nu cu mult înainte ca în colţul ochiului să i se ivească o alta, işi scotea palmele împodobite cu cele mai uimitoare nestemate. La un timp, m-a surprins uitându-mă fix la el, ca împietrită. Pe neaşteptate, ca un vultur înfometat s-a aruncat asupra mea, smulgându-mi musca din mâini. Apoi, dându-se doi paşi înapoi ca şi cum ar fi fost îngrozit de ceea ce făcuse (Acvila non capit musca!), a strivit-o pe podea.
Imediat după aceea şi-a luat bijuteriile şi a plecat. În bazar afacerile se fac devreme.

P.S. Vremea mai vechilor pasiuni a venit. Acum împăca-s-ar ele cu cele noi.

Privind nişte oameni cum se mişcau de capul lor într-un cub de sticlă, mi-am dat seama că toţi, fără excepţie, se comportau ca şi cum ar fi înghiţit câte doi siamezi de căciulă: oricât ar fi fost ei de unitari în aparenţă, tot se zbăteau între două extreme.

După o asemenea constatare, am răsuflat uşurată: Hăis-cea!

La amurg, mâţele se-ntortocheau pe sârme, privind şiret cu ochiul stâng. Pe cel drept, fiecare îl avea acoperit anume cu fire subţiri şi cleioase la capete.  Piraţi de înalţimi cu ţiglă roşie erau, aţinându-ţi calea cu neruşinare, făcându-te să te opreşti în loc şi să le-arunci cu teamă – din puţinul tău măcar, sau al unui animal mai de seamă – un ochi tandru şi rotund.  Apoi cu toatele să se repeadă asupră-ţi, scuturând din cozi nervoase, şi să-ţi pătrundă-n gând… sau în gât, cum ar face doar cele mai nărăvaşe, cu surplus de blană bălană.

În restul zilei mâţele erau într-atât de întortocheate încât păreau ca picate din lună aşa cum stăteau ele nemişcate ca nişte sfincşi ciopliţi în piatră de stană, cu mustăţile căzute pe-o parte, arătându-şi ghearele abia pe jumătate.

Seara, însă, urmărind acordurile de cucuvea bătrână,  mâţele noastre, cu mici şi cu grase, prindeau a se simplifica, întinzându-se la glume, desprinzându-se de pe sârme. Apoi se admirau reciproc, prin  complimente de mâţe complezente, dar pe deplin mulţumite de mustăţile lipite cu îndemânare de proaspetele trupuri alungite.  Târziu de tot porneau să joace maţele-ncurcate în cadrul unor  întâlniri discrete, mieunând cu coada arborata-n sus cu cochetărie ceva refrene desuete auzite prin vreo florărie.

Dimineaţa le întâmpina tăcută, cu mirosul deşteptătorului încă plutind prin aerul înţesat de aroma cafelei somnoroase şi a omlete cu vărfuri de ardei iute… visaseră frumos mustăcioasele şi acum priveau înciudate. “Dinadins ai făcut-o”, păreau să-mi spună. Apoi cu toatele, la unison, urmând paşii unei coregrafii exersate în nopţile de nesomn, îşi întinseră acuzator ghearele cu care vânaseră somon.

Aşa a fost odată povestea mâţelor întortocheate, cele ce-şi fac singure dreptate, cu urechile date pe spate şi ghearele sângeriu tăiate în piele fină, uman croită.

Nu mai departe de acum două zile s-a întâmplat minunea, pentru unii și semnul rău prevestitor, pentru alții, de a fi întrerupt lanțul ieșirilor săptamanale în afara Bucureștilor. Dupa 14 săptămâni și tot atatea episoade de alergări zglobii din punctul A în punctul B, cel din urmă fiind de fiecare dată diferit, pe undeva prin textura târlicilor de fuga s-a produs o fisură: obosisem.
Obosisem să cred că atinsesem un asemenea grad al măiestriei, încât în week-end-uri mă transform într-o ființă liberă să plece după bunul său plac, fără a fi pusă în situația de a alege. Credeam pe atunci că trăiesc într-un permanent „aici” și că, în călătoriile mele în spațiu, nimic din traiul meu obișnuit nu s-ar fi putut altera de vreme ce mă vedeam cărând prezentul la pachet. Tot pe atunci și-a băgat timpul coada; i-a crănțănit-o Kirb o perioadă, dar nu prea îi era pe gust. Apoi mi s-a vârât cu totul în rucsac, și am pornit împreună în drumeții. Atât de buni tovarăși deveniserăm noi încât nu m-aș fi prins de viclenia sa dacă nu mi s-ar fi plâns Kirb de numărul tot mai mare de pui de vrabie. Așa am ajuns eu să-mi petrec, după mai multe luni cu foc la opinci, o zi vânând avioane (fără prea mare succes pozografic) și făcând vizite îndelung programate; și încă una desfășurând activități de menaj prin menajerie. În tihnă, gospodărește, deconectată de la dispozitivul de devorat umblat teleleu.

Dar nu-i absolut niciun bai: săptămâna asta o iau de la capăt, plecând spre Buzău, unde urmează să susțin un examen mai puțin important (din punctul meu de vedere) decât v-ar veni să credeți și pentru care m-am pregătit în consecință, adică, spre rușinea mea de elev silitor, mai deloc.
Sâmbăta care va urma mă voi refugia temporar în munți, pentru a îngroșa rândurile la semi-maratonul din Ciucaș. Voi fi mai mult câine surd la vânătoare, însă mă bazez pe lătrat și dentiție sănătoasă.
Undeva pe la jumătatea lui august urmează o ieșire pe care mi-am dorit-o încă din copilărie și în realizarea căreia am eșuat lamentabil în ambele tentative soldate cu un accident de mașină, respectiv o intoxicație alimentară. Pe principiul deja cunoscut din basmele populare românești, „a treia este cu noroc”, voi pleca, dar, spre Deltă, lăsând Sibiul și „fortificatele” în grija domnului până mai spre toamnă când nădăjduiesc să-mi pot ține promisiunea făcută acestora de a le vizita.

Ar mai fi câteva plecări de planificat, dar mi-e că deja mă prinde iarna plecată. Ori, este deja cunoscut, că nu ar fi cel mai indicat sezon de călătorit.

Nimeni nu ştie cum se face, dar în ultima vreme timpul pare să se fi comprimat într-o sferă într-atât de mică şi grea, încât rareori mai rămâne loc şi de povestit. Din fericire, din când în când, redescopăr instrumentarul potrivit autopsierii clipelor.

Au fost trei zile petrecute nu prea departe de casă, pe dealuri înverzite sau, dimpotrivă, făcute din roci dure şi sterpe. Sau printre case vechi, năpădite de ierburile timpului, la căpăt de străzi înguste şi firme de tablă scrise ciudat. Iar zidurile erau din piatră veche, cu firimituri de pământ printre dalele neregulate.

Centrul vechi

Stradă din centrul vechi

Acolo erau şi pisici – cu sutele şi miile – cu blănuri bogate şi mieunături ciudate, ce păreau a fi, însă, pe limba lor; a celor cu nume de salată. Poligloate sau nu, ca adevarate membre ale triburilor de pe acoperişuri, micile feline  clipeau indulgent din ochi la auzul uzualului “pis!”.

În faţa hotelului ne aştepta o pisică

Mai târziu, străzile nu ne-au mai părut deloc înguste, mirosul de piatră lunecoasă nu ne mai îmbia şi nici pisicile nu ne mai aţineau calea pentru a le mângîia. Această veche aşezare antropică, devenise deja o hală mare şi mucedă din care răzbătea o istorie haotică.

Prin centrul vechi

Atunci ne-am luat boccelele şi le-am umplut cu poze de stânci înalte şi am pornit în căutarea lor. Am urmat poteci înguste, cu scări de lemn sau valuri de pământ, îmbrăţişând mărăcini morocănoşi şi ierburi ude. Prin canioane am cutreierat, ascultând apa căzând. O dată la Hotsina şi o altă dată la Emen.

Pod peste Yantra

La Hotsina am servit drept ţintar unui perseverent ţânţar şi familiei sale care ne-au însoţit cale de mai mulţi paşi, până când ni s-a înfundat tuturor – nouă drumul şi lor aspiratorul. Dar măcar ne-am convins că potecile bulgăreşti sunt cam ca unii oamenii: îşi schimbă des direcţia, dar tot nu  ajung nicăieri, obligându-te să faci cale întoarsă.

După o asemenea amăgire, am pornit a doua zi spre Emen, gândind că ar fi timpul să avem şi o altă perspectivă, de la o mai mare înălţime. Nu mică ne-a fost, însă, mirarea când ne-am pomenit în faţă cu zborurile coborâte la odihnă – asta ca să nu spunem lucruri necuviincioase despre neprihăniţii fluturi.

Dar Emen era, în fond, un canion balcanic şi asta l-a costat mai multe rânduri de scări şi podeţe din lemn, aflate într-o condiţie îndoielnică. Ne-am îndoit şi noi frustrarea bulgar-muntoasă, ceea ce ne-a amintit de draga noastră ţară după care ne mistuiam de dor în secret după casă, după copii, după mâţe, fiecare după puterile sale. Las’ să se mai bulgărească şi alţii prin ţara bulgărească.

Prin amabilitatea copilului întunericului, vom continua incursiunea în lumea celor care nu c(uv)ântă la colțul străzii decât pentru încântarea asistenței umanoide purtătoare de crănțănele prin buzunare. Astăzi facem cunoștință cu un terminator stradal. Borțos.

Pentru câteva secunde m-am imaginat plimbându-mă prin  Grădina de ciment a lui Ian McEwan… Cum ştiam ce sădiseră în ea, nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă nu cumva mai erau şi alţii. Mai ales că pe suprafaţa sa fiebinte, de un gri aproape murdar, se adânceau din loc în loc cratere, ca nişte minuscule fante de aerisire într-un organism pluricelular gigantic. Dacă atunci aş fi avut curajul să mă aplec asupra lor, aş fi putut auzi un foşnet slab, pe care invariabil l-aş fi asociat cu viaţa.

Poate că m-aş fi înşelat. De aceea mă felicit uneori pentru a nu fi avut curajul de a întreprinde ceva înfiorător de banal: consecinţa acestei acţiuni ar fi într-atât de previzibilă încât se poate confunda cu oricare dintre alternativele existente. Şi, culmea, orice ai alege, rezultatul este acelaşi: poţi ascunde un cadavru îngopându-l sub ciment, însă nu-i poţi tăinui existenţa anterioară.

Recunosc că de când cu vremea asta ploioasă nu prea mai reușesc să-mi trimit părtașa în ale conviețuirii, la vânat de mâțe. Ba, eu o tot trimit, numai că ea nu se conformează, pe motiv că prea i s-au urcat toate în cap (de, dacă n-a vrut la mâțe… poate i se urcau la cap).
În fine. Ideea e că m-am apucat de reciclat materiale mai vechi. Cu mâțe cerșetoare.

Prima din această serie este un adevărat (întocmai ca plăcinta dobrogeană) descendent al vikingilor:

Părăsind tărâmul scandinav în urmă cu mai multe secole, pentru a descoperi noi teritorii spre care să-și călăuzească poporul, acest brav războinic a trecut prin mii de peripeții care l-au adus, într-un final, pe meleaguri buzoiene. Aici el își trăiește apogeul existenței de cuceritor, curtând o preafrumoasă domnișoară. Fără succes.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bineapoi să-mi daţi de ştire.

Alergăm peste şesuri, aşteptând zmeii să vină, cu mâinile înnodate în eresuri, cu ochii plini de rugină.

Ne agăţăm de zmeie, direct prin furtună: pornim în odisee, ţinându-ne de mână.

La noi nici suflu n-avem, nici solzi şi nici gheare, nici aţă legată-n ghem, doar plumb topit pe picioare.

Împotrivă-ne nici vântul nu suflă, nici zeii nu-ndrăznesc să tune, când zmeiele cu nori se umflă, golind sângele de lume.

Cuprinşi de-o ultimă sfârşeală,  încorsetaţi în trupuri răcite, lovim la nimereală; zmeiele noastre-s rănite!

Astăzi zmeiele nu se mai prefac în zmei.

Presupunând că v-aţi săturat să vedeţi poze indecente cu mine, de acum înainte vă voi face cunoştinţă cu prietenii mei imaginari, pe care draga mea Ihrielle mi-i bagă pe gât sub formă de pixeli.  

Astăzi vă invit să-l admiraţi pe unul dintre potenţialii mei pretendenţi Tzuica, un moşneguţ simpatic (după cum reiese din poză):

Nume: Tzuca
Rasă: ceva descendent din neamul birmanezelor
Hobby-uri: joacă Macao şi Veceu ca nimeni altul. Explorator urban, se spune despre el că  în vechime a părăsit căldura căminului său pentru a se refugia în ghena blocului. Cu această ocazie şi-a dovedit capacitatea de auto-resurecţie, întorcându-se acasă a doua zi după ce a fost îngropat.

Notă: Dragi cititori, dacă aveţi la îndemână o pisică pretabilă paginii din umilul nostru MÂŢOID, nu uitaţi să-i faceţi o poză (fie şi cu forţa), să-i aflaţi detaliile biografice şi să mi le trimiteţi pe adresa redacției, pe care nu v-o dau… încă. Mai bine apoi să-mi daţi de ştire.